Fluturi și frici.

-Nu înțelegi, chiar îmi e greu!

-Înțeleg, oricât de ciudat ar părea. Știu că e greu, dar e bine așa, i-a răspuns ridicând cana până când doar ochii se mai zăreau.

-E bine? Ce e bine? a întrebat-o cu vocea joasă, secătuită de puteri.

-Dacă lucrurile ar fi fost ușoare, ți s-ar fi părut totul prea simplu, prea ar fi venit de la sine; ți-ai fi dorit să întâmpini niște obstacole, i-a explicat zâmbind ușor.

-Nu, nu, spui prostii! Cum să îmi doresc să fie mai greu dacă lucrurile stau bine? Vorbești prostii, n-are sens.

Nu înțelegea. Era oricum mult prea devreme pentru ca el să funcționeze, mai ales după o noapte lungă. Nu știa cum să îi explice că se simte copleșit, că nu se simte în stare să treacă prin asta acum și că nu știe cum să reziste. Pentru un moment, și-ar fi dorit să-l îmbrățișeze și să îi spună că totul va fi în regulă.

-Suntem ființe ale tensiunii, ale contrariilor. Habar n-avem ce ne dorim cu adevărat, ne străduim să supraviețuim situației, iar restul fie ce-o fi.

-Nu te înțeleg, ce e cu tine? Ce legătură are asta cu problema mea? a întrebat de-a dreptul confuz.

-Are, încearcă să fii atent, nu vorbesc singură, fac destul asta în timpul liber sau în duș. Tot ce vreau să spun e că este perfect normal să-ți dorești ca lucrurile să fie ușoare atunci când dai de greu, în loc să înfrunți obstacolele și să vezi dacă va fi bine. La fel și pentru când lucrurile merg bine, uneori ne dorim să apară ceva, să ne simțim vii. Monotonia nu e în natura umană.

Își mișca mâinile ușor, aproape suav, fără să-și dea seama cât de grațioasă o făceau să pară sau cât de gravă. Prin aburii care se ridicau din cana de ceai părea învăluită în mister, iar zâmbetul timid și tricoul larg nu făceau decât să întărească impresia.

-Ești prea filozofică pentru mine și nici n-am apucat să-mi beau cafeaua încă. Am prea multe pe cap ca să încerc să pricep ce spui. Vorbește și tu românește, a mormăit și s-a sprijinit de tăblia patului ca să o poată privi de la același nivel.

-Te-ai gândit vreodată cum ar fi să fii fluture? a tresărit și un zâmbet larg i-a luminat fața. Cum ai privi lucrurile atunci?

-Ar trebui să o lași mai moale cu somniferele alea pe care le iei, văd că au alte efecte.

A râs ușor și și-a dus mâinile la ochi, frecându-se, în speranța că se va mai trezi puțin.

-Mereu m-am gândit. Aș fi frumoasă. Foarte, foarte frumoasă. Asta dacă n-aș fi un fluture de noapte, dar să spunem că nu. Aș fi întâi o omidă, totuși, nu pot să sar peste două stadii ale evoluției.

Gesticula și privea când la el, când pe geam, când undeva prin aer. O lăsa întotdeauna să spună ce voia ea, o asculta atent, o tachina.

-Ori omidă, ori fluture, hotărăște-te.

-Sunt una și aceeași. S-a dovedit că omizile care devin fluturi își aduc aminte că au fost cândva omizi. Vezi cât de mult se aseamănă cu oamenii? E ca și cum…ca și cum un bătrân își aduce aminte de vremea în care dinții care cădeau creșteau la loc la scurt timp după aceea, i-a zâmbit cu toți dinții.

-Ce comparații faci și tu…

Nu s-a putut abține să râdă, nu exista moment în care să nu-l facă să zâmbească, indiferent de motiv. Dar dimineața asta de mai, cu un soare nesigur parcă dacă să iasă din nori sau nu, cu parfum de ceai negru și pâine prăjită, era una parcă puțin diferită de celelalte. Era prima dimineață la ea acasă.

-Serios, nu râde, e exact același lucru. Oricum, am intrat prea mult în detalii tehnice. Mi-ar plăcea atât de tare să zbor… Când aș fi omidă, m-aș urca pe toți copacii și aș privi lumea cum își urmează cursul natural, cum lucrurile pur și simplu curg. Iar apoi, când aș fi fluture, aș putea să văd lumea și de mai sus, de mult mai sus, aș putea să zbor peste tot, să văd atâtea!

Tot ce spunea se identifica într-un gest aparent, fie că era o mișcare de mână, un picior întins, un umăr ridicat sau o șuviță de păr în aer, avea corespondent în vorbe. Se mișca ușor chiar și când era entuziasmată, avea o aparență leneșă, calmă, aproape că o puteai crede monotonă dacă o vedeai.

-Dar n-ai avea prea mult timp la dispoziție, a atenționat-o el.

-Dar ar fi frumos, chiar foarte frumos. Și eu aș fi frumoasă.

-Ești deja frumoasă, nu știu cât de frumoasă ai putea să te mai faci.

I-a zâmbit, însă ea era prinsă în zborul de fluture, era prea departe ca să audă ce îi spunea el. A mângâiat-o ușor pe picior, aproape în nesimțire, dar ea s-a uitat brusc la el, ca și cum ar fi avut o revelație:

-Cred că aș simți libertatea. Dar libertate în adevăratul sens al cuvântului, nu cel pe care îl folosesc toți astăzi.

-E târziu, trebuie să plec la serviciu. Gândește-te cum ar fi să fii un flamingo pentru o zi, măcar pentru o zi, și spune-mi când ne vedem. Ce zici? a întrebat-o și s-a îndreptat spre ușă.

Cămașa i se șifonase la spate, dar niciunul din ei nu a observat: ea era prea prinsă în vis, iar el era prea atent la ea.

-Aș fi roz. Mi-ar plăcea să fiu slabă, sălbatică și roz.

Pășeau încet pe gresie, parcă nu voiau să fie auziți, încercând poate să mai tragă de timp.

-Știu. Ai grijă de tine.

-Știu că e greu, dar o să ieși cu bine și din asta, ai încredere în mine.

Și-a aplecat capul să o sărute ușor pe frunte și ar fi vrut ca timpul să se oprească în momentul ăla, cu o mâna pe clanța ușii, cu cealaltă pe gâtul ei, cu ea în tricoul negru larg, pantalonii scurți și papucii pufoși preferați, cu el în cămașă albastră și blugi negri, cu soarele de mai ieșit din nori, cu buzele pe fruntea ei.

-Știu. Am.

tumblr_no8xevZLci1rxhp7xo1_500

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s